Dr. Vasile Cepoi | Ne aflam intr-o mare dilema!

Propunerea de a începe această dezabere cu drama de la Cluj este extrem de interesantă felicit inițiativa domnului Rector. Dar dacă vrem ca întâlnirile noastre din această „piață publică” virtuală să fie auzite, trebuie să fim curajoși. Oricine „își va pune  pe cap coronița din crenguțe de mirt sau de măslin” și va vorbi trebuie să o facă cu înțelepciune și curaj. 

Consider că este interesantă propunerea pentru că ne aflăm într-o mare dilemă. 

Cum definim competența  profesională?  Formal sau pe dovezi? 

Ce facem când între  Legal și Uman nu există concordanță?  Unde este limita? 

Competența dobândită prin experiență și dovedită de fapte, versus competență confirmată prin certificate – cum le recunoaștem? 

Într-o situație limită un înotător  bun are voie oare să salveze de la înec pe cineva sau îi este interzis pentru că nu este salvamar? 

Dar în situația în care  cineva care nu este certificat formal ca având competență într-un domeniu poate să practice o activitate în domeniul respectiv?  

În caz de insucces, oare nu va fi acuzat ? Cine l-ar putea proteja într-o astfel de situație? Cum ar trebui să fie legea? 

Noian de întrebări care năvălesc cu răspunsuri contradictorii! Care sunt soluțiile?  

Trebuie să analizăm cu discernământ!

Dacă ne referim strict la „cazul Cluj” răspunsurile se simplifică, inclusiv, din punct de vedere legal. Și anume: starea pacientei constituia o urgență, o situație extremă, iar legea drepturilor pacientului spune la art. 30 
(1) Interventiile medicale asupra pacientului se pot efectua numai daca exista conditiile de dotare necesare si personal acreditat. 
(2) Se excepteaza de la prevederile alin. (1) cazurile de urgenta aparute in situatii extreme. 

Problema se pune ce facem în cazurile în care unii colegi se aventurează să facă intervenții care le depășesc competența? Ce reglementări ar trebui făcute pentru a proteja pacientul ? Dar  medicul ?

Cred că la nivelul societăților științifice ar trebui generată o astfel de  discuție pe specificul fiecărei specialități.

Similar situației discutate este și recunoașterea specialităților medicilor care s-au format în altă țară, chiar dacă aceasta este din UE. Diferențele de denumiri ale specialităților fac dificilă recunoașterea conformității și obținerea dreptului de liberă practică atunci când medicii noștri vor să  se întoarcă acasă. Interpretarea extrem de birocratică a normelor europene privind recunoașterea competențelor profesionale face ca și unui premiant Nobel să i se ceară să repete studiile dacă ar dori să practice în România.

Ce-i de făcut?

Dr. Vasile Cepoi