Prof. Dr. Gabriel Dimofte | Scopul este dezvoltarea relației spital – pacient

Cred ca ideea unui forum de discuții online, mediat într-un mediu academic, poate într-adevăr să trezească intelectualitatea românească din mediul medical, al cărei somn profund se reflectă în incoerența sistemului. 

România postedecembristă a abolit un sistem de valori și o echipă de leaderi, fără a fi pregătită să pună altceva în loc. Această situație a fost vizibilă evident în clasa politică românească, care nu se oprește din această permanentă fugă spre maturizare, dar și în nou emergentele personalități care și-au asumat rolul de leaderi sau manageri de unități. Accederea la aceste poziții, de cele mai multe ori fără o experiență în domeniu, aduce o modificare radicală în propria imagine față de sine a acestora, generând în scurt timp același cult al personalității pe care l-am văzut înainte de “marea schimbare”. Desigur nu toți și, sper eu, o minoritate. Noul leader de spital – “managerul” – ajunge să facă mari confuzii cu privire la rolul său social într-o structură unde îngrijirea bolnavului este centrul în jurul căruia gravităm cu toții.  Dilema oului și a găinii revine în viața de zi cu zi a unora dintre managerii care nu pot să înțeleagă că sistemul birocratic există PENTRU CĂ există pacienți și medici și cu unicul scop de a facilita actul medical. Cum viața bate filmul, am avut șansa de a întâlni manageri care, devenind doctori în științe, s-au simțit nevoiți să se așeze pe același plan cu doctorii adevărați, care și-au ros coatele învățând și și-au distrus sănătatea muncind în gărzi și pierzând nopțile. Pare incredibil, dar este adevărat. 

Ce s-a întâmplat la Cluj ar trebui să impună o modificare legislativă. Se poate argumenta că legea prevede o limitare a prerogativelor manageriale față de actul medical, dar ambiguitățile legislative românești sunt cunoscute și permit interpretări, ajungând la moartea unui copil căruia nu i s-a oferit o șansă la viață. Nimeni nu poate spune că acest copil ar fi trăit dacă ar fi fost operat la Cluj, dar ceea ce s-a întâmplat este dincolo de capacitatea mea de înțelegere și nu are justificare legală și cu atât mai mult morală. Societatea românească, atât de virulentă la adresa oricărei greșeli medicale, a reacționat câteva zile la această aberație, după care somnul rațiunii a revenit la “normalul românesc”. Știrea s-a răsuflat, copilul a murit și presa nu a considerat subiectul la fel de interesant ca în episoadele cu “criminali în halate albe”, episoade repetate la nesfârșit și care au avut o finalitate previzibilă. Sistemul medical românesc a fost complet decredibilizat, medicii culpabilizați în bloc, iar relația medic-pacient, o relatie specială și extrem de puternică înainte de ’90, a fost transformată într-un contract aproape comercial inspirat din filmele americane.     

Ceva a rămas însă nerezolvat. Responsabilitatea unui act decizional trebuie clarificată. Când un medic greșește există o serie de angrenaje profesionale, judiciare și sociale al căror scop este de stabilire a responsabilităților și de identificare a vinovățiilor. Aproape că ne-am obișnuit ca, în calitate de medici, să fim atenți cum se pot interpreta deciziile noastre și ce repercursiuni pot genera. Am ajuns, așa cum numai în coșmaruri ne puteam imagina, să luam decizii medicale gândindu-ne la malpraxis. Este foarte trist și sigur fără beneficii în relația cu pacienții noștri. Dar, daca această societate este capabilă să ne responsabilizeze pe noi, medicii, atunci de ce alte profesii cu răspundere la fel de mare sunt exonerate de orice răspundere pentru decizii care ne pot influența viața, nouă sau altora? Chiar dacă cel mai bun exemplu este categoria magistraților, în cazul de față este o decizie managerială care a refuzat o șansă unui copil. Un manager și-a permis să refuze asistenta medicală unui copil. Ce s-ar fi întâmplat dacă un medic ar fi făcut acest lucru? Ar fi fost linșat social și terminat profesional, pe bună dreptate. Care au fost consecințele unei decizii manageriale aberante ? Cum și-a permis un manager să decidă asupra unui act medical? În fața cărei autorități trebuie să răspundă? Nu am răspuns la aceste întrebări.

Mă întorceam dintr-un concediu din Grecia și, în avionul care se pregătea de decolare, se cere ajutorul unui doctor. Un copil se simțea rău și echipajul a considerat că un medic îl poate ajuta. Am acționat conform perceptelor hipocratice și am acordat asistență medicală în limitele priceperii mele. Echipajul și pilotul, managerii în această situație puteau lua o decizie după modelul clujean. Eu eram chirurg, fără licența de practică medicală în Grecia sau în zona internațională, fără posibilitatea de a-mi dovedi calificarea și fără experiență în pediatrie. Dacă managerul de la Cluj era pilotul avionului, probabil cobora copilul din avion și mă acuza de practică ilegală și depășire de competențe. 

Rezolvarea situației este simplă. Cazul trebuie rezolvat prin dezbatere și precizări legislative. Profesorul Pieptu ne invită la o dezbatere care să nu caute vinovați. Eu cred că ei trebuie găsiți și cazul să capete puterea de precedent din justiția anglo-saxonă. Managerul de spital (mă includ aici ca director medical) nu are dreptul de a interfera într-o decizie medicală pe care, de cele mai multe ori, nu are pregătirea de a o înțelege. Un manager sau director medical nu devine, prin funcția pe care o are, mai pregătit decât un profesor universitar sau un medic cu orice grad profesional dintr-o altă disciplină. A te bănui de capacitatea de a decide într-o astfel de situație reprezintă un act de trufie, cel mai mare păcat identificat în creștinism. Aberația decizională de la Cluj este extrem de simplu de descifrat pentru orice medic din țară. Un copil și o familie strigă după ajutor, iar în Cluj o singură echipă își asumă răspunderea de a opera acest copil. Cineva, un manager de spital, a considerat și a decis că acest medic și această echipă medicală nu are competența de a îngriji acest copil, dat fiind că spitalul este un spital de adulți. Unde în planul de management sau în competențele manageriale este trecută capacitatea sa de a evalua competențele medicale ale unei echipe medicale? Unde era directorul medical, care putea să fie interfața profesională în acest impas? Aceste întrebări nu au nevoie de răspunsuri. Sunt aberații atât de mari că singura întrebare care necesită un răspuns este adresată decidenților care permit ca situația să persiste. Chiar nimeni dintre decidenți nu vede ce s-a întâmplat și nu realizează că există riscul de a se repeta? 

Sunt medic și director medical. De multe ori m-am gândit care este motivația pentru care îmi dedic o mare parte a zilei activităților manageriale în detrimentul celor medicale. Desigur, eu sunt destinatarul răspunsului și decizia de a continua îmi aparține, chiar dacă de multe ori mă întreb dacă are rost. Esențial este însă că această opțiune este personală și nimeni nu trebuie să își imagineze că societatea ne-a chemat ca unici salvatori, ființe superioare de neînlocuit. Toți cei care au ales să fie parte a unei echipe manageriale au optat pentru acest lucru. Toți trebuie să aiba un scop pentru care își dedică o parte a vieții acestui proiect. Daca acest scop nu este centrat pe dezvoltarea spitalului în relația cu pacientul, atunci prezența în funcție este o greșeală și continuarea proiectului va genera conflicte după modelul clujean.

Gabriel DIMOFTE
Profesor de Chirurgie
Director Medical
Institutul Regional de Oncologie